Liniste!…?

E o liniste care a ajuns sa provoace panica si atunci chiar ca voi avea nevoie de echipamente de protectie. Imi doresc sa am cat mai multe lucruri de facut, activitati care “sa ma rapeasca” din cotidian, sa ma dezradacineze din pamantul care a incetat sa mai fie fertil si care usor, incepe sa imi altereze vigoarea si verdele.

As avea nevoie de adierile suave ale vantului din noptile senine de vara care sa ma faca sa fremat, mangaiata de lumina protectoare si tainica a lunii.

Am nevoie de forta si vigoarea soarelui dogoritor pentru ca dorintele mele cele mai ascunse, visurile zavorate in iatacul uneori de nepatruns al mintii sa capete contur.

Si totusi e ciudat. Simt ca am forta, resurse, energie si cu toate acestea, ceva lipseste.  Si din pacate, e de neinlocuit. Poate doar sa ma multumesc cu o am

Univers paralel

A doua jumatate a zilei de ieri m-a gasit stand intr-un parculet pentru copii, un spatiu unde acestia isi pot elibera energia debordanta. Am stat pe o banca pret de aproximativ o ora si ii priveam.  Si bineinteles, nu ma puteam abtine sa nu compar copiii de azi cu copiii din generatia mea, cu copilul care eram eu.

In primul rand, m-au surprins foarte mult jocurile cu care isi umpleau timpul si de care eu efectiv, nu auzisem. Ma gandeam si zambeam ironic: “chiar am imbatranit, au trecut multi ani de cand nu m-am mai jucat”. La un moment dat, se jucau “Musca pe bara”, denumire care mi-a atras atentia si m-a facut sa urmaresc desfasurarea actiunii:D. Era de fapt, “baba oarba” din copilaria mea, numai ca la ei a ajuns altfel jocul, un pic upgradat:D.

Un alt joc se numea “Dracul si culorile” (oopss, stiu ca e Saptamana Mare, dar asa se numea jocul lor). Unul dintre jucatori era Dumnezeu, ceilalti draci (gata, e ultima oara cand mai spun cuvantul:P). Unul spunea prima silaba dintr-un cuvant ce denumea o culoare, celalalt trebuia sa ghiceasca si sa il prinda, asta daca nu era celalalt mai vigilent si ajungea la Dumnezeu sa il atinga si sa scape de urmaritor.

Ceea ce era foarte ciudat era ca se jucau doar baietii intre ei, fara fetite. Dar si baietii erau impartiti pe categorii, cei mai cuminti preferau tenis de masa, iar cei pe care i-am analizat eu se agitau continuu (ADHD-ul urla in ei ca ciclonul din Kansas-ul lui Dorothy). Lucrul care m-a intristat foarte mult era ca din cei 7 copii la care m-am uitat in mod constant, 3 erau grasi spre obezi, ba mai mult, unul dintre ei spunea ca urma sa plece la Mc Donald’s. Nu am putut sa ma abtin sa nu ma gandesc cu spaima la faptul ca as putea avea si eu un copil sau doi sau nepoti de care ar trebui sa am foarte mare grija, sa nu ii privesc eu insami ca “studiu de caz” sau mai rau, sa fie priviti asa de altii.

Si cred ca mi-as mai dori un lucru: sa ma uit in ochii mai multor copii si sa vad acea naivitate intalnita asa des inainte, care acum, desi probabil exista, este camuflata de o serie de cuvinte neologice auzite atat de des la desene animate, in jocurile pe calculator.

Cum pierdem

Cuvintele care nu se spun si gesturile care nu se fac la timpul lor se pierd. Ce nu se face la timpul lui, nu se mai face apoi. Eu nu cred in “mai tarziu”. Un lucru ce nu s-a facut de prima data cand era cel mai mult probabil sa se intample, cu farmecul dat de prima data, s-a pierdut. E pacat ca lasam lucrurile sa se piarda. Ca nu facem cuvintele sa fie auzite. Ca irosim sanse. Ca pierdem timpul. Si nu asta e cel mai rau din toate astea. Cel mai rau e ca pierzi persoana. Ca iti dai seama de asta dupa….Ca apreciezi cand nu mai e…. Cand nu o mai poti avea nicicum, nicicand. Niciodata! E ca in economie, daca ai pierdut trenul la un schimb bun nu mai ai ce face. Cel mult te poti uita pe online la curs bnr arhiva.

Iti pare rau…. Nu mai ai ce sa faci! O sa ramai cu gandurile. Si cu intrebarile. “Ce-ar fi fost daca ?”  “Oare cum ar fi fost?” Sunt doar niste intrebari. La care stii ca nu vei avea un raspuns niciodata. Poti doar sa te amagesti spunandu-ti tie ca oricum nu ar fi mers. Ca ceva n-ar fi iesit bine. Ca nu era persoana potrivita. Asta doar ca sa-ti protejezi psihicul. Dar sufletul ? Ce faci cu sufletul tau  ? Te consolezi cu faptul ca timpul trece si le va fura sentimentelor intensitatea. Nu o sa te mai doara asa. Peste ani nici nu-ti vei mai aminti ….. Oare ? Oare n-ai sa traiesti toata viata cu asta ?

Eh….totul trece! Chiar si viata! Suntem atat de mici si de insignifianti incat ar trebui sa nu ne doara lucrurile care ni se intampla….in vizita noastra prin viata asta! Suntem doar niste musafiri al caror timp si ora de vizita va expira candva!

Totul trece!

Ochii tai

De ce nu-mi mai pasa ? De ce nu ma mai intereseaza ? De ce nu mai dau 2 bani pe nimic ? De ce totul mi se pare la fel de rece si de gol ?

De ce am ramas doar cu gandurile despre tine ? Doar tu ma mai ridici din starea asta sa iau o gura de aer si sa-mi revin . Pacat ca tu nu stii asta si nici multe alte lucruri . Si nici nu le vei stii . Te las sa le simti . Sa le intuiesti . Sa le banuiesti . Sa te intrebi daca oare asa o fi ? Sa te uiti in ochii mei si sa vezi pana in sufletul meu tot ce vrei sa stii . Nu avem nevoie de cuvinte . Simte-ma ! Priveste-ma ! Citeste-ma ! Doar tu poti si doar pe tine te las sa o faci !

Mi-e dor de ochii tai ! De intunecimea lor . De blandetea cu care ei ma privesc pe mine . De lucrurile pe care le simt cand ma privesti . De tot ce rascolesti in mine cu o privire . De tot ce arde in mine cand sunt langa tine . De tine….mi-e dor !

Let it burn !